Un inceput de zi...

Cobori din pat la 11:30 am. Fericita ca al tau sot s-a ocupat de copil si te-a lasat sa dormi pana mai tarziu. Cafeaua e facuta si miroase in toata casa, copilul si-a baut laptele de dimineata, pampers-ul e schimbat… Ce mai conteaza micul-mare dezastru facut deja de copil si pisica? Doar tati s-a chinuit nitel sa stranga, pe fuga, si iese pe usa indreptandu-se spre birou. A luat cu el chiar si sacul din cosul de gunoi…
Reusesti s-ajungi la baie pentru nevoile si cremuiala de dimineata, reusesti s-ajungi in bucatarie sa-ti torni o cana mare si aburinda de cafea… Aprinzi si o tigara si incerci s-o savurezi in liniste. Desi auzi zgomote suspecte venind de dincolo…
Te intorci in living – adica amarata de sufragerie a apartamentului cu 2 camere semidecomandat – si pornesti aerul conditionat pe caldura. Ca doar sunt in jur de -11 grade afara si se cam simte in casa. Apoi te pregatesti de mers in “inspectie” in dormitor.
Dar nu mai e nevoie, minunatia de fetita blonda si creata de 2 anisori si aproape 5 luni a aparut in usa “livingului”. Incaltata cu o pereche de cizme de-ale tale masura 38 si inalte. A reusit sa le gaseasca si sa le scoata din cutia lor ascunsa bine sub patul din dormitor.
Ce poti face? O lasi sa se plimbe cu ele incaltata, mai mult isi taraie picioarele, incerci sa vezi partea amuzanta a lucrurilor: arata ca un mic muschetar pregatit de lupta.
Intre timp te suna prietena si asociata. Ai deschis si laptopul, intri pe forum si incerci sa vezi ce mai e prin panoul administratorului. In timp ce vorbesti cu prietena, copilul urla agitand si aruncand prin casa cu un pomelo. Nici nu realizezi ce vrea: sa-l manance sau sa joace fotbal?! Ignori si asta, te refugiezi in bucatarie si mai aprinzi o tigara, incerci sa intelegi ce spune prietena, mai sorbi cate-o gura din cafeaua deja rece.
Si revii in minunatul “living”. Copilul e in holul dintre camere, cu ceva in mana. Ceva de care trage in timp ce urla. Te apropii si vezi ca acel ceva e snurul de la jaluzele. Care stau chircite la geamuri, aproape cedand. Ii dai usurel una peste mana, “repari” stricaciunile si incerci sa te asezi la laptop. Si te fura peisajul…
Alte urlete, alt zgomot. Te intorci si vezi ca minunata fetita blonda a aparut in camera cu o mare cutie din carton de la Ikea. Care era plina, bine ascunsa sub patul matrimonial, dar care acum e goala. Si in care domnisoara si-a introdus gratiosul trup. Dar de ce urla?! De ce?! Pentru ca Pippi, domnisoara pisica, nu vrea sa stea cu ea in cutie. Alergi dupa pisica, te chinui s-o prinzi si sa i-o dai copilului, sa fie fericit si linistit. Faci asta de nenumarata ori, pana obosesti. Dar copilul nu oboseste niciodata…
Stiind ca pisica nu va sta in veci in cutie de bunavoie si copilul va fi din ce in ce mai isteric, iti vine o idee. Ii aduci bebelusul (papusa ei preferata) de dincolo si i-l asezi in cutie. Ii pui si-o paturica dedesubt, cica sa nu-i fie rece. Improvizezi si-o perna. Ii dai copilului si-un scutec din finet pe post de patura pentru bebe. Dar copilul nu e multumit. Se duce in dormitor si vine cu alta patura. Se chinuie sa-l acopere pe bebe cu ea, nu-i iese din prima si o ajuti ca sa nu creasca in intensitate urletele. Urmeaza alte urlete. Pentru ca nu reuseste sa puna capacul cutiei...
Trece si acest val de urlete, te uiti la ceas si descoperi, cu stupoare, ca e deja trecut de 1 pm. Fugi in bucatarie cu copilul atarnat de fuste si pui repede 3 pulpe dezosate pe gratar. Cand iei furculita sa le intorci de pe-o parte pe cealalta, vrea si domnisoara fetita o furculita. Cu care se agita, cocotata pe-un scaun pliant, pana se dezechilibreaza si cade-n bot. Cu furculita aferenta in mana, la ceva centimetri de ochi si restul organelor vitale. Te enervezi, ii spui vreo doua, ii iei furculita din mana si-o arunci in chiuveta. Isi ia alta. I-o “arestezi” si pe aia, o arunci in chiuveta dupa surata ei. Si scoti, in urletele ei, fetita blonda din bucatarie.
Dar fetita e perseverenta, mai intra de 3 ori in bucatarie, tu o scoti iar si inchizi usa, usa se (re)deschide, buldozerul navaleste iar… Si tot asa, pana pulpitele-s gata rumenite si numai bune de pus in farfurie. Desi-s cam “ufff”. Le tai si sufli-n ele, aranjezi bucatelele artistic pe-o alta farfurie si incerci s-o duci in “living” sa serveasca pranzul. Urla iar, vrea neaparat furculita. I-o dai si pe aia, te intorci in bucatarie, intre timp ai verificat mail-ul si iti suni prietena/asociata. Vorbesti cu ea, incerci sa fii coerenta tragand dintr-o amarata de tigara si copilul navaleste iar in bucatarie. Mai vrea carne. Ii mai dai. Incerci si s-o convingi ca pisica are mancarea ei si nu are nevoie de pulpe dezosate la gratar servite direct din furculita.
Cand apele se mai linistesc, iti suni sotul sa te descarci, speli copilul, ii schimbi pampers-ul si il bagi la somn. Cu bebe cu tot, ii pupi pe amandoi, ii invelesti bine si iesi din camera. Si te-apuci sa scrii aceasta minunata si adevarata poveste.
Dar copilul inca nu doarme, trage de usa, te duci in camera si-l gasesti langa usa cu bebe in brate. Ii introduci inca o data in pat, reiei operatiunile de invelit, pupat, spus ciao si somn usor.
Si, in sfarsit, e liniste. Pentru vreo 2 ore.
E abia 2:47 pm, adica mijlocul unei zile care nu s-a terminat.
P.S. Am uitat sa pomenesc de operatiunea “pus pampers lui bebe”. Alte urlete, alti nervi de-ai copilului… Dar asta in episodul urmator.